Socialismul şi democraţia liberală manifestă asemănări izbitoare și în domeniul creaţiei artistice. Şi într-un sistem, şi în celălalt, creaţia artistică este deseori profund politică şi corelată cu programul de luptă pentru o lume mai bună.

Diferenţa constă în faptul că, în timp ce în comunism s-a început cu impunerea realismului socialist tuturor creatorilor şi a materialismului istoric intelectualilor, iar pe măsura dezintegrării regimului creaţia se îmbogăţea şi se diversifica, în democraţia liberală actuală observăm un proces invers: odată cu consolidarea ei, creşte schematismul și dogmatismul ideologic.

Arta socialistă şi cea democrat-liberală se orientează mai puțin după criteriul frumosului – considerat a fi anacronic -, în schimb prevalalează criteriul corectitudinii. Gândirea şi opera de artă trebuie să fie corecte.

Arta apare în orice împrejurare, – a apărut chiar şi în perioada celui mai negru comunism. Artiştii vorbeau în operele lor despre linia justă a partidului, despre ameninţarea din partea imperialismului american şi despre chiaburimea locului, despre planul cincinal, eroismul securiştilor în lupta cu bandele fasciste.

Mai târziu, odată cu fisurarea ideologiei, creaţia a căpătat o anumită nobleţe: au apărut diferite curente, inspirate din tradiţia autohtonă sau străină, noi mode literare şi artistice, precum şi artişti solitari, neîncadraţi în niciun curent sau modă.

Până la un punct, poate fi considerat un miracol faptul că procesul de slăbire a comunismului a fost însoţit de o inedită înflorire a culturii, ce poate fi pe deplin apreciată abia în vremurile noastre.

E de discutat dacă s-a produs o legătură univocă între relaxarea corsetului ideologic şi dezvoltarea creaţiei sau, mai degrabă – ceea ce e mai verosimil – această relaxare a fost doar o condiţie prealabilă necesară; au acţionat şi alţi factori cu caracter întâmplător, mai mult sau mai puţin sesizabili, aşa cum se întâmplă de obicei în cazul fenomenului enigmatic al creativităţii. Probabil dispariția acestora e cea care a făcut ca după căderea comunismului, când gradul de libertate a crescut, creativitatea artistică, în loc să sporească, a scăzut.

În democraţia liberală din ultimii ani există, de asemenea, creatori de opere numeroși, iar aceste opere sunt cu precădere corecte: vorbesc despre ameninţarea fascismului în toate ipostazele sale, despre incorectitudinea centrului şi justețea periferiei, despre emancipare şi discriminare, despre superioritatea pluralismului faţă de fundamentalism, despre condiţia nefericită a homosexualilor printre heterosexualii intoleranţi sau despre condiţia nefericită a femeilor într-o lume a patriarhatului nebun; vorbesc despre „celălalt”, despre sex, despre trup, despre dorinţe.

Astfel, epuizăm mesajul cu care artiştii se adresează astăzi publicului. Mesajul este unul primitiv, dar corectitudinea lui garantează aprobarea în rândurile cunoscătorilor corectitudinii. Creatorii întru totul izolaţi au o cale mult mai grea de a exista în public.

Arta corectă, care e o uriaşă parte a producţiei artistice, e, aşadar, nu doar politică, ci în esenţă apologetică faţă de liberalismul actual, aşa cum este imaginat acest regim în mintea ideologilor săi. Din acest punct de vedere, creatorul liberal nu se deosebeşte de artistul socialist.

Amândoi au luptat sau luptă cu duşmanii regimului, cu ceea ce era vechi şi anacronic; ambii arătau și arată cât de îngrozitoare era lumea înaintea deschiderii spre binefacerile socialismului sau democraţiei liberale; ambii interpretează relaţiile dintre oameni ca ilustrare a mecanismelor regimului sau a absenţei lor; ambii au ca orizont final al reprezentărilor pozitive utopia socialistă sau democrat-liberală; amândoi arată cum omul nou, scuturat de bagajul trecutului, s-a modelat pe sine şi şi-a construit identitatea.

Schemele în ambele cazuri sunt asemănătoare, deşi actorii sunt diferiţi. Proletarul a fost înlocuit de homosexual, capitalistul de fundamentalist, exploatarea de discriminare, revoluţionarul de feministă, iar steagul roşu de vagin.

În mod similar, majoritatea ştiinţelor umaniste contemporane sunt caracterizate de un spaţiu de gândire îngust, fiind la fel de dependente de actualul model al democraţiei liberale cum erau în regimul trecut dependente de socialism.

Şi ele sunt marcate de cele câteva noţiuni şi probleme pe care ideologia democrat-liberală le pune pe primul plan: drepturi, excludere, acceptare, emancipare, egalitate, dominaţie, colonialism, imperialism şi aşa mai departe. Şi ele combat ceea ce este incorect şi luptă pentru ceea ce este corect.

Exegeţii literari, scriitorii, regizorii de spectacol, de evenimente artistice, de film şi de teatru ascultă vocea celor excluşi, merg pe urmele celor dominați; cunoscătorii din domeniul antropologiei şi gândirii sociale, jurnaliştii şi înţelepţii din media, se ocupă exact de aceleaşi lucruri, fiind convinși că fac ceva extrem de important.

Arta democrat-liberală şi-a pierdut, aşadar, menirea cu care se mândrea dintotdeauna: şi anume, aceea de a descoperi lucruri inedite şi nevăzute de majoritatea dintre noi, de a ajunge dincolo de ceea ce este evident, de a urmări experienţa umană în zone a căror existenţă omul nu ar fi bănuit-o.

În prezent, nivelul artistic aminteşte de standardul obligatoriu din creaţiile realismului socialist: artiştii explică realitatea nu în lumina a ceea ce este nou şi inventiv, ci în a ceea ce este bine cunoscut și corect politic, necontroversat ideologic.

Aşadar, ideologia liberal-progresistă a confiscat arta şi artiştii, le-a trasat sarcini, le-a definit direcţia de gândire, le-a modelat sensibilitatea. Niciodată arta nu s-a aflat la un asemenea nivel de servilism faţă de politică. Dacă în socialism asta se întâmpla deseori, deşi nu exclusiv, din constrângere, în democraţia liberală a zilelor noastre artiştii, într-un număr uriaş, şi-au asumat de bună voie rolul de majordomi ai regimului.

Prin urmare, nu e nimic surprinzător în privința asemănării dintre intelectualii şi artiştii din socialism şi cei din democraţia liberală la nivelul comportamentului de grup. Şi într-un regim, şi în celălalt, oamenii din acest mediu au un aer de turmă: îi combat aspru pe cei cesupuși ideologic, se lasă cuprinşi de entuziasm în faţa a tot felul de idioţenii şi sunt dezagreabil de docili în raport cu imperativele epocii şi ale regimului.

Laşitatea şi conformismul sunt ridicate la rangul de nobleţe, iar atunci când măgulesc prostia, consideră că ţin seama de spiritul timpului. Cândva îi extazia creaţia tovarăşilor sovietici, astăzi sunt deopotrivă de entuziasmați de operele feministelor americane, deşi nivelul degradării intelectuale e similar în ambele situații; cândva susţineau că Hobbes era materialist şi lupta cu idealismul, acum scriu că acelaşi Hobbes era misogin şi apăra patriarhatul.

Iar dacă cineva nu scria nici atunci și nu scrie nici acum asemenea lucruri, nu înseamnă că va protesta atunci când le scriu alţii, iar asta nu doar din cauza laşităţii – trăsătură destul de răspândită în specia umană, deci şi în rândurile intelectualilor.

Va tăcea fiindcă în adâncul sufletului nu va găsi destulă forţă pentru a nega că asemenea reflecţii ar fi corecte şi, în ciuda îndoielilor simțite, îşi va spune că a desconsidera asemenea reflecţii ar fi ceva și mai incorect.

Autor: Ryszard Legutko *

Fragment din volumul The Demon in Democracy: Totalitarian Temptations in Free Societies

* Ryszard Legutko este filosof, profesor la Universitatea din Cracovia, dizident anticomunist, editor al revistei samizdat Arka în timpul regimului comunist, precum și europarlamentar.

Traducere si adaptare: reactionarii.home.blog

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.