Ecranul gol al lui Tarantino

Când te uiți la un film de Martin Scorsese, îți poți da seama imediat că a crescut în „Little Italy”, printre mafioți. Când te uiți la un film de Quentin Tarantino, îți poți da seama imediat că a crescut uitându-se la filmele lui Martin Scorsese.

Iar asta este principala problemă a lui Tarantino – este gol. Postmodern fără vindecare. Ironic incurabil. Și complet neprimejdios. E un tocilar de filme, miorlăit, plin de absurdități, care își umple creațiile cu scene violente și înjurături, sperând că nimeni nu-l va observa pe mega-tocilarul din spatele camerei. Are aerul inconfundabil al cuiva care nu a participat în viața lui la o bătaie.

Cu toată atmosfera periculoasă și violentă a filmelor sale, mi s-a părut întotdeauna extrem de izbitor că este genul de dur confecționat, care ar izbucni în plâns dacă s-ar lovi la deget. Este emblema unei generații care nu știe în realitate nimic altceva decât cultură pop și care își capătă toate „experiențele de viață” dintr-un ecran.

Am împrumutat în anii ‘90 „Reservoir Dogs” de la un centru video după vâlva imensă pe care a stârnit-o filmul. Am adormit după o jumătate de oră. Când m-am trezit, nu m-am obosit să văd ce pierdusem. Orice estetică se chinuia filmul să prezinte, eram sigur că Frank și Dino au făcut-o mai bine la începutul anilor ‘60.

Fără să-mi fi învățat lecția, am mers la cinematograf să văd „Pulp Fiction” în 1994. Era un gunoi înfiorător și gol, cu referințe de cultură pop și o violență falsă care nu ar putea păcăli pe nimeni care s-a aflat la un moment dat într-o situație violentă.

Nu exista niciun fel de substanță, doar materiale cinematografice răsuflate și pe jumătate digerate din partea cuiva care a canibalizat un număr nesfârșit de filme dar nu a adus nimic nou.

Zece ani mai târziu, cineva m-a forțat să mă uit la cele două filme „Kill Bill”, care reîmpachetează și regurgitează, timp de patru ore, filme de acțiune din Hong Kong, mult mai bune, singurul mesaj fiind, se pare, „girls, like, totally kick ass.”

Filmele lui Tarantino sunt practic „Familia Simpson” cu sânge și cuvântul „nigger” lipit de ele ca sa pară că sunt revoluționare. Sunt „50 de umbre ale lui Grey” pentru tocilari grași care au crecut cu „Războiul Stelelor”.

E greu să găsești filme mai lipsite de substanță. Dacă le înțepi cu un ac, singurul lucru care iese din ele este aerul (…)

În timp ce eu mă chinuiam să înțeleg violența, fiind expus încă de mic la așa ceva și deoarece fratele meu surd a fost ucis brutal, Tarantino părea că fetișizează violența deoarece s-a uitat la o grămadă de filme violente și credea că este ceva nemaipomenit.

Tarantino s-a apucat apoi să facă un film fals despre exploatarea negrilor, cu numele „Jakie Brown”. Ca majoritatea Albilor Buni – mai potrivit ar fi termenul Albi Slabi – Tarantino se închină în fața negritudinii și chiar încearcă să vorbească precum negrii.

A spus odată că aboliționistul John Brown este eroul său american favorit deoarece Brown a văzut necesitatea justă ca „sângele albilor să curgă”.

A curs mai mult sânge alb în „Inglourious Basterd” (2009) și „Django Unchained” (2012), cele mai de succes filme ale lui Tarantino din punct de vedere comercial. Care erau ideile nonconformiste și subversive din aceste filme? Ei bine, conceptul radical și periculos pe care filmele îl propuneau lumii era că naziștii și sclavia nu sunt deloc „cool”, omule.

Există vreun risc pe care acest om nu și-l asumă? Imaginați-vă cum intră într-o întâlnire la Hollywood și are tupeul de a spune: „Băieți, știu că este ceva periculos, dar mi-ar plăcea să fac un film care vine cu ideea inovatoare că naziștii erau niște tipi răi”.

Imaginați-vă că este atât de desprins de realitate că face un lucru periculos realizând un film „de răzbunare” împotriva taberei care a PIERDUT un război… iar apoi vine cu un alt film care aduce în prim plan ideea că sclavia era o instituție crudă și brutală.

Tarantino este un asemenea trend-setter și iconoclast încât principalii răufăcători din filmele sale tind să fie țărănoi psihopați din Sud, ceea ce este remarcabil dat fiind faptul că țărănoii psihopați din Sud au fost principalii răufăcători din filmele de la Hollywood începând de la mijlocul anilor ‘60.

Așadar, am avut o mare satisfacție când am văzut cum este tocat Tarantino de moara care l-a prins și pe Harvey Weinstein. Când femeile „dure” din filmele lui Weinstein au început să ia atitudine, Tarantino s-a distanțat vag de Weinstein, recunoscând că sunt câteva lucruri de care, știți voi, a auzit, dar nu a făcut nimic ca să schimbe ceva, dar puteți fi siguri că acum s-a schimbat iar dacă ar auzi aceleași zvonuri ar ridica pumnul Panterelor Negre și ar cere castrarea lui Weinstein.

Și cu și mai mare bucurie am întâmpinat vestea că Uma Thurman a pretins recent că Tarantino, în chip sadic, a propus o scenă care i-a afectat pe viață gâtul și genunchii actriței.

Ajungând cu euforia despre răul altuia la cote periculoase, pot spune că am fost la fel de mulțumit când am aflat că Tarantino, în anul 2003, a legitimat practic pedofilia atunci când a pretins, în showul lui Howard Stern, că fetița violată de Roman Polanski a fost de acord să fie drogată și supusă perversiunilor:

„Nu a violat un copil de 13 ani. Era un viol prevăzut de lege. Nu e chiar același lucru. Este un viol legal, a făcut sex cu un minor, acesta nu este viol. Pentru mine, când folosești cuvântul „viol”, vorbești de ceva violent, le arunci pe jos… Este una dintre cele mai violente infracțiuni din lume..

A arunca cuvântul „viol” fără discriminare este ca și cum ai folosi cuvântul „rasist” în același fel. Pur și simplu nu se aplică la toate lucrurile pe care oamenii le denumesc. A fost vinovat că a făcut sex cu un minor… Fata și-a dorit asta și s-a întâlnit cu omul… Uite ce e, ea a fost de acord cu asta.”

Dându-și seama că reputația sa este pe cale să fie distrusă, Tarantino a prezentat niște scuze șchioape pentru remarcile sale „lipsite de simțire”, pe care le-a făcut „doar de dragul de a fi provocator”.

Iar asta este o caracterizare perfectă pentru Tarantino – nu doar că face lucruri „doar de dragul de a fi provocator”, dar aproape tot ceea ce face este fără niciun pericol. Nu riști nimic dacă spui astăzi că trebuie să curgă sânge de alb sau că naziștii și sclavia erau un lucru rău.

De fapt, cam astea sunt singurele căi prin care îți poți face o carieră în industria media. În schimb, ideile cu adevărat radicale sunt în întregime „verboten”.

Autor: Jim Goad

Traducere si adaptare: contramundum.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.