O vorbă repetată pînă la sațietate în societatea noastră zice că e de-ajuns ca oamenii buni să nu facă nimic pentru ca răul să prevaleze.

Este una dintre acele zicători atribuite alandala, ba lui Platon, ba lui Churchill, ba lui Burke (președintele Kennedy a citat-o ca fiind a marelui conservator britanic), care circulă neîntrerupt pe Internet, pictată cu litere flagrante în tablouri de multiple nuanțe.

Nu-i zi ca cineva, îngrijorat de soarta lumii, să nu o dea mai departe pe Facebook, pe WhatsApp, pe e-mail, pe unde prinde. Desigur, cel care o trimite se află în tabăra oamenilor buni și se găsește într-un moment în care simte că-i nevoie de ceva mobilizare.

Nici eu și, după cîte știu, nici alții care l-au citit pe Burke mai atent decît mine nu am găsit acest citat în textele lui. Se pare că, de fapt, e o atribuire greșită și puțin modificată a unei fraze rostite de John Stuart Mill.

În primul său discurs ca rector al Universității St. Andrews, în 1867, el a spus: „De nimic nu au nevoie mai mult oamenii răi ca să-și atingă scopurile decît ca oamenii buni să privească pasivi și să nu facă nimic“.

În fine, într-o lume copy/paste, în care aproape nimeni nu mai distinge copia de original, să zicem că ideea contează, nu neapărat formula și autorul. Așadar, răul răzbește dacă oamenii buni stau pe margine.

Dar de ce ar sta oamenii buni pe margine, privind cum răul îi înconjoară, îi amenință, îi asediază? Cei care îndeamnă oamenii buni la acțiune nu par a se întreba de ce oamenii preferă pasivitatea, dezinteresul, întoarcerea capului.

Unii, poate, nu înțeleg că răul avansează. Aici e mult loc de lămurire. Alții, poate, de lene. Aici chiar n-ai ce-i face. Dar cei mai mulți oameni buni care stau pe margine și privesc cum libertatea lor e tot mai restrînsă nu sînt nici proști și nici leneși.

Atunci de ce nu fac nimic? Eu cred că răspunsul e unul singur: de frică. Dar de ce le e frică?

În vremea lui Mill, libertatea devenea conștientă de sine. Oamenii – cel puțin cei din spațiile european și american – începeau să conștientizeze libertatea ca stare socială.

Mill și alții de pe-atunci și de pe-acolo (Burke inclusiv) simțeau, însă, că libertatea socială cîștigată cu sînge este fragilă, este oricînd reversibilă. Așa se face că acești intelectuali (lor li se alătură și prima generație de după fondarea Americii, dar și filozofii francezi ai timpului) vorbeau poporului despre libertate impostat, uneori chiar în termeni mistici, încercînd să-l țină mereu alert.

După ce ne-am cîștigat libertatea trebuie să fim secundă de secundă vigilenți, pentru că inamicii, „oamenii răi“, ne-o pot lua oricînd – cam acesta era mesajul lor. Veți spune că-i valabil și astăzi, și nu vă voi contrazice.

De la John Curran la Ronald Reagan, toți „amicii libertății“ au cerut poporului neadormită vigilență întru apărarea libertăților. Libertatea, pare-se, are acest pandant: ca s-o ai, trebuie s-o păzești mereu. Întotdeauna cineva vrea să ți-o ia.

Și, de cele mai multe ori, vor să ți-o ia exact cei care-ți promit că ți-o apără. Nu e nimic paranoic, nu e nimic conspiraționist – e, pur și simplu, viață reală.

În articolul meu de acum două săptămîni împărtășeam resemnarea în fața inevitabilei dictaturi ce se va abate asupra societății românești, poate mai curînd decît mai tîrziu. N-am vrut să fiu profet, nu am scrutat viitorul citind în stele sau dînd în bobi (nu mă pricep la asta).

Doar i-am privit atent pe acești tineri din jurul meu și am constatat că sînt incapabili să dea drept de cetate și celeilalte păreri. Educați într-o cultură a nemulțumirii perpetue, convinși (de cine oare?) că tot ce nu e după mintea lor e nedrept și strîmb, acești oameni îmi par condamnați irevocabil la experiențe dictatoriale.

Au o conștiință debordantă a propriei infailibilități și un uluitor sentiment al datoriei de a schimba lumea. În plus, nu-i deranjează cîtuși de puțin propria ignoranță, căci sînt obișnuiți să refuze înainte de a cunoaște.

Ei sînt junii cărora tot timpul li se bagă în cap că lumea trebuie schimbată fără să aibă mare importanță de ce, cine și cum vrea s‑o schimbe, că fiecare dintre ei e un „lider“, că orice-i stîrnește plăcere e o valoare, că nu există ierarhii (Rembrandt e egal cu Bansky și Mozart cu Michael Jackson) și că istoria e ceva ce se poate rescrie oricînd, după cum vrei.

Că totul se judecă pe măsura ta proprie – tu, tinere liber, ești măsura tuturor lucrurilor! În lumea noastră, la școli, în familii, prin presă și în acest Rai pe pămînt numit Internet, cultivăm exact acele trăsături ale naturii umane care formează batalioane de soldați entuziaști în armata oricărei dictaturi.

Am trecut, însă, destul de repede peste ceva ce aș fi vrut să dezvolt mai mult în acel text, dacă limitele procustiene ale spațiului editorial m-ar fi lăsat. O fac acum.

Aș fi vrut să vorbesc mai mult despre acea frică a celor mai mulți oameni care permite, în cele din urmă, militanților abuzivi minoritari să se impună. Menționam în treacăt frica de represiune socială.

Cuiva căruia îi vine să se ridice împotriva abuzurilor corectitudinii politice, de pildă, nu‑i mai e frică, slavă Domnului, de dubele negre din toiul nopții. Îi e frică, însă, de scandalul pe care activiștii îl pot face.

Dacă ființa sa nu îi mai este amenințată fizic, precum în anii 1950, ea este sub presiune morală, astăzi. Iar dacă mediul său profesional este unul de natură intelectuală, îi e frică chiar și pentru cariera lui. Militanții pun etichete (este singurul lucru la care sînt cu adevărat buni, să lipească eticheta calomnioasă de om!).

Întrebarea nu este de ce activistul e scandalgiu de felul lui și lovește cu etichete infamante în toate părțile. Întrebarea este de ce societatea le acceptă. Și, mai departe, de ce ai accepta și tu, om decent, etichetele puse de militanți?

De ce, cu alte cuvinte, dacă militanții zbiară că X are capul pătrat și tu vezi că nu-l are, accepți să te porți cu el ca și cum ar avea capul pătrat? De ce lumea se dă la o parte din calea unuia care sparge, înjură, țipă – pot înțelege.

Dar de ce se face că-l crede? Aici intervine un al doilea gen de frică. E frica de scandal.

De cînd se știe lumea, omului cuminte, echilibrat, mediu, firesc îi repugnă scandalul. La fel, de cînd se știe lumea, scandalagiii știu bine că omului decent îi e frică de scandal. Activistul are temperament de scandalagiu.

El e mereu gata de protest, de plîngeri și reclamații, e mereu amorsat să arunce invective, să „dea palme“, să demaște, să arate cu degetul. Să vrei să schimbi lumea după cum te taie pe tine capul presupune să ai puterea de a face scandal.

Cu cît mai mare, cu atît mai bine. Revoluția franceză și revoluția bolșevică au fost, în fond, niște colosale scandaluri – astea sînt scandalurile-model, scandalurile la care visează umed orice scandalagiu. Și oamenii obișnuiți, cei care nu vor să militeze, adică marea majoritate, se tem.

Dar cei cu frică/oroare de scandal pot avea o speranță, totuși. E adevărat că lumea de azi pare a-și organiza libertatea în așa fel încît scandalul devine de rigoare. Dar, fiind atîtea scandaluri, efectele lor nu mai sînt atît de dureroase.

Pur și simplu, orice scandal este temperat, de nu chiar anihliat de altul, care curge ine­vitabil alături. Victima unui scandal nu mai este izolată. Alături de ea se află zeci, sute, mii de victime de același fel. Săptămîna viitoare aș continua acest subiect.

Autor: Sever Voinescu

Sursa: dilemaveche.ro

Foto: John Stuart Mill, © wikimedia commons

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.