Săptămâna trecută, la capătul unei călătorii din Polonia înspre Vermont, lui Ryszard Legutko, erudit și om de stat, i-a fost retrasă fără avertisment invitația de a conferenția la Colegiul Middlebury, după ce administrația acestuia a decis că nu-i poate garanta siguranța personală.

Cel puțin așa sună varianta oficială. Legutko a fost de acord să-mi acorde un interviu prin e-mail în care să-și prezinte versiunea proprie, și să explice semnificația acestui eveniment pentru educația de nivel superior, ca și pentru mai larga confruntare din interiorul civilizației vestice (Rod Dreher).

Dar ce s-a întâmplat la Middlebury?

Anul trecut, cei de la Middlebury m-au invitat să conferențiez despre cartea mea, Demonul în democrație, urmând să am și conversații informale cu studenții și cu membrii facultății. Am primit cu bucurie invitația – așa cum ar primi-o orice autor – dar, date fiind multiple angajamente, vizita mea a trebuit amânată până în luna aprilie. În drumul meu către Vermont – drum care a durat mai multe zile – am început să primesc informații cum că unii studenți și profesori planificau să organizeze proteste împotriva conferinței mele în campus. Ei au făcut public un comunicat din care reieșea că sunt homofob („un homofob de tot c****ul”, după cum s-au exprimat pe Facebook), misogin, rasist, sexist, și practic tot ce-ar putea fi un păcătos ideologic în zilele noastre. Ulterior, mi-a ajuns la urechi informația plauzibilă cum că nu-mi va fi perturbată conferința, dar, în schimb, voi fi expus furiei ideologice a protestatarilor în fața sălii de conferințe, și că mai apoi mi se va trage un perdaf în timpul sesiunii de întrebări și răspunsuri.

Evenimentul în sine nu mai părea c-ar fi de nivel academic, ci mai degrabă un act de exorcism politic; totuși, netulburat, mi-am urmat mai departe drumul către Middlebury. La câteva minute după ce-am sosit acolo, unul dintre profesori m-a și anunțat că președinta Colegiului îmi anulase conferința, „din motive de securitate”. Președinta nu s-a obosit niciodată să mă contacteze personal, să mă informeze despre decizia dumisale, să mi-o explice, sau să-mi prezinte scuze. Și cu toate acestea, situația nu era una comună, și, ca invitat al colegiului, unul sosit cu avionul tocmai din Europa, aș fi meritat o lămurire despre motivele pentru care ajunsesem să-mi irosesc timpul. După câte s-ar zice, proastele maniere și lașitatea vin la pachet.

Puțin după sosirea mea, totuși, un grup de studenți mi-a adresat invitația de a participa la un seminar organizat de profesorul Dickinson, unde, mi s-a comunicat, urma să mi se acorde timp pentru a-mi putea prezenta ideile. Toate astea erau acte de sfidare față de administrația colegiului. Am fost adus clandestin în campus, cu mașina unui student și am intrat în clădire prin ușa din spate. Când mi-am început conferința, erau cam 20 de studenți în sală, dar au venit repede și alții. La final, erau cam 40 sau 50. Au urmat întrebări, toate la obiect, și cărora eu am încercat să le dau răspusuri cât mai complete. Evenimentul s-a încheiat cu aplauze politicoase, fapt uzual în atare circumstanțe. Când să plec din sală, mi s-a prezentat responsabilul cu securitatea, oferindu-mi o escortă la părăsirea campusului. Am refuzat și am fost condus la hotel de unul dintre profesori. Seara, iată-ne la cină: cam 40 de studenți și câțiva profesori. Mâncarea a fost bună, conversația vie, incitantă, uneori amuzantă.

De ce ați fost de acord să conferențiați acolo? Știați ce i s-a întâmplat lui Charles Murray?

Știam foarte bine ce i s-a întâmplat lui Charles Murray, dar gândeam că un incident atât de scandalos va fi avut efectul de a-i trezi la realitate pe studenți, profesori și administratori. Nu de alta, dar să ajungi un simbol al huliganismului ideologic, al unei extreme violări a standardelor academice, nu-i chiar ceva ce un colegiu respectabil și-ar dori pentru sine – mă gândeam eu; și eram astfel sigur că Middlebury, înțeles ca o comunitate și o organizație, va fi întreprins orice-i necesar pentru a stopa incidente similare din acel moment. Desigur, eram extrem de naiv, neobservând că, astăzi, huliganismul ideologic este obiect al mândriei, nu al rușinii, nici că lașitatea, iar nu curajul, este ceea ce motivează politicile administrative. Am acceptat însă invitația, mai ales fiindcă îmi fusese adresată într-un spirit amical, și cei care mi-au adresat-o s-au simțit groaznic de situația apărută.

S-ar spune că felul în care ați fost tratat la Middlebury adeverește o mare parte din Demonul în democrație. Dacă e corectă observația mea, vă rog să ne explicați în ce fel.

Cartea explică felul în care democrația liberală tinde să dezvolte trăsăturile altădată proprii comunismului: politizare atotcuprinzătoare, zel ideologic, inginerie socială de tip agresiv, vulgaritate, credință în progres ca inevitabil, distrugerea familiei, omniprezență a corectitudinii politice, restricționare drastică a investigației intelectuale, etc. Pe toate mi le aduc aminte din anii tinereții mele sub comunism, și pe toate le-am putut observa, cu din ce în ce mai multă stupoare, în democrația liberală a zilelor noastre. La apogeul erei comuniste, devenise o regulă ca studenții comuniști să perturbe cursurile bătrânilor profesori „burghezi”, acuzându-i că au vederi reacționare, că încearcă să corupă mințile tinere cu filosofie idealistă și că se află în slujba forțelor imperialiste. De ce să predai din Aristotel, care detesta femeia și susținea sclavia? De ce să-l predai pe Platon, pe care Lenin l-a desemnat drept autor al unei „metafizici de idei super-stupidă”? De ce să-l predai pe Sfântul Toma de Aquino, propagator al superstițiilor antiștiințifice? De ce să-l predai pe Descartes, a cărui noțiune despre cogito ignora cu totul și cu totul lupta de clasă?

Profesorii erau abuzați și umiliți. Vociferările și tânguirile erau arme standard a studenților militanți în acele vremuri, și sunt arme standard ale studenților militanți de astăzi.

Mereu și mereu, aceleași rezultate: unii autori sunt stigmatizați, unele argumente nu mai pot fi invocate, unele întrebări nu mai pot fi adresate. Atunci ca și acum, huliganii ideologici pot trăi cu iluzia că ei înșiși sunt cei care deschid noi perspective și doboară obstacole preexistente. Doar că fac tocmai pe opusul: acordă legitimitate vulgarității intelectuale, intimidând tot ce înseamnă gândire curajoasă și independentă. Ei reinstituie acea trăsătură a tuturor regimurilor ideologice pe care George Orwell o numea „crimă-gândit”.

Paradoxal este că azi, într-o democrație liberală, sunt mai multe “crime-gândit” decât erau sub comunism: rasismul, sexismul, xenofobia, homofobia, misoginia, discriminarea de vârstă, binarismul sexual, eurocentrismul, supremația albilor – și încă multe altele pe care un om ca mine va fi încetat a le mai urmări de ceva vreme. Asemenea “crime” le transferă bolșevicilor de rit nou o putere enormă, un nesfârșit set de instrumente pentru ca ei să-și poată reduce adversarii la tăcere. Singurul chip de a fugi din calea unor asemenea acuzații este să capitulezi, trup și suflet, în fața ideologiilor, să participi în toate dansurile rituale care exprimă fie un acord absolut cu zeii ideologici, fie o condamnare absolută a dușmanilor.

Și cum am putea să luptăm contra acestui lucru? Dvs personal credeți că aceste instituții de învățământ superior merită a fi salvate? Sau e mai bine ca persoane de bună-credință – fie ele persoane de stânga sau de dreapta – să-și creeze noi instituții, unele în care tradiția scolastică a artelor liberale și umanioarelor să poată fi menținută de-a lungul noului Ev Întunecat (o soluție à la Alasdair MacIntyre)?

Ideea îmi pare bună, dar nu aș putea zice cât e de realistă. La mine în țară, au eșuat toate încercările de a crea asemenea școli după prăbușirea vechiului regim; dar poate ele vor izbuti să apară în America, unde există o tradiție a finanțărilor private.

Este adevărat că-n Polonia nu s-a atins nivelul de corectitudine ideologică existent în alte țări, și că aici există forțe alternative care i se opun cu tărie. Doar că instituțiile de învățământ superior au început să fie amenințate de corectitudinea politică. Păcatul originar al întregii lumi vestice, cred eu, rămâne acela de a fi deschis aceste instituții către unele discipline (sau pseudo-discipline) politice și ideologice, precum studiile de gen, studiile feministe ș.a., de unde s-au infectat rapid toate umanioarele, toate științele sociale.

Mai întâi, au ucis cultura cercetării academice prin aceea că, acum, ei pornesc nu de la întrebări, ci de la concluzii – de la aceleași concluzii, oricare ar fi subiectul în discuție –, și ulterior măsluiesc argumentele pentru a justifica respectivele concluzii. E mereu și mereu vorba despre cum bărbații le discriminează pe femei, heterosexualii – pe homosexuali, albii – pe negri, europenii – pe noneuropeni, șamd; tot efortul constă în a furniza noi probe și în a prezenta o nouă variație a aceleiași povești. Prin urmare, ne-au transformat școlile în tabere de antrenament; mințile tinere sunt formate de așa manieră încât nu mai pot percepe interogația intelectuală altfel decât ca pe un vehicul ducând către, sau îndepărtându-ne de, scopurile lor politice și ideologice. Un comportament care, din nefericire, s-a prelins către departamentele de literatură, istorie, științe sociale și politice.

În al doilea rând, au modificat structura demografică a universităților, acordându-le o neobișnuit de mare influență reprezentanților acestor pseudodiscipline în chestiuni academice și scolastice – fără a conta calitatea dubioasă a cercetărilor furnizate de ei și care au generat o atmosferă de suspiciune și vigilență. Să nu ne mire, deci, că aceștia sunt prea adesea executanți ai sarcinilor unei poliții a gândirii, sau, cu un termen sovietic, niște politruci. Acest din urmă cuvânt provine de la rusescul politiceskii rukovoditel’, sau „călăuză politică” (literalmente: „cel care te ia de mână și te conduce în ale politicii”), și îi desemna pe aceia care mențineau puritatea doctrinară a comunismului în raport cu gândirea și exprimarea oamenilor. Acești doi factori fac extrem de dificilă reformarea școlilor deja existente, de vreme ce lucrurile au început să derapeze – până prea departe, ar spune unii. Acele școli lipsite de ideologii politice și de politruci par să fie, într-adevăr, ceva ce ar trebui creat, mai curând decât rezultate dintr-o reformă.

Ce sfaturi le-ați da americanilor-părinți care evaluează colegii pentru a-și înscrie copiii? Mi se pare că instituțiile care oferă cel mai sigur drum de accedere în elita stăpânitoare a lumii întregi sunt și cele mai corupte ideologic. Vorbeam de curând cu un amic de la Harvard, student străin la colegiul respectiv, care-mi spunea că lecția cea mai importantă primită la acea cea mai prestigioasă universitate privește modul în care elita stăpânitoare din America își pregătește tineretul pentru a deveni o elită stăpânitoare formată din isterici ideologizați.

Cei mai mulți părinți, cred eu, persistă în credința potrivit căreia colegiul este acea instituție care deschide și înnobilează mintea unui tânăr, și că o taxă de școlarizare mai mare înseamnă că instituția va fi cu atât mai eficientă în a deschide și înnobila. Nu mai e cazul. Din ce în ce mai mult, colegiile închistează mințile tinere în lanțuri ideologice, din care este extrem de dificil să mai scapi. Ceea ce presupune că părinții au noi îndatoriri, că trebuie ca ei să devină mai implicați în educarea propriilor copii.

Iată ce-i sfătuiesc eu pe părinți: „Trebuie să înțelegeți că asistăm la un război al culturilor (sau, mai precis, la un război al anticulturii de stânga contra culturii vestice) peste tot în Statele Unite și Europa, și că multe colegii participă la acest război de partea anticulturală. Fiți cu atât mai selectivi când alegeți un colegiu și supravegheați atent profilul educațional pe care copilul dvs. intenționează a-l urma. Este important ca, încă de la început, să creați un mediu cultural alternativ pentru copiii dvs., și să le puneți la dispoziție alte surse de creștere intelectuală și spirituală, surse neatinse de ideologia predominantă. Nu e un lucur ușor, dar e prea riscant să vă bizuiți exclusiv pe construcția spirituală oferită de vreun colegiu. Trebuie să începeți de la însăși limba pe care o utilizează copiii dvs. Ajutați-i să evite păsăreasca zilelor noastre – gen, queer, nonbinar, discriminare, empowerment, emancipare, contextualizare, patriarhat etc. – și încercați să le transmiteți că-și pot exprima ideile proprii fără asemenea concepte, și fără vreo referire le ideologiile prezentului. Când citesc cărți din vechime, faceți-i să le capteze înțelesul fără recurs la astfel de concepte, ca și cum aceste ideologii nici n-ar exista. Numai atunci vor putea descoperi ce zic cărțile respective, și vor fi înfiorați de vulgaritatea discursului ideologic modern. Permiteți-le familiarizarea cu vocabularul clasic în care sunt descrise viața și comportamentul uman: adevăr, frumusețe, bunătate, virtute, rău, curaj, datorie, trădare, patriotism. Încercați să-i convingeți să nu-și axeze gândirea pe cele două presupuneri ce astăzi sunt văzute ca evidente prin sine: că totul se schimbă, că totul este relativ. Mult din condiția umană nu se schimbă, și mult rămâne un absolut. Odată abandonate aceste asumpții, odată echipați cu un alt set de concepte generale ca instrumente de bază ale comunicării, ei vor fi probabil în stare să reziste la presiunile din partea anticulturii contemporane.”

La final: noi, dvs. și cu mine, ne vom revedea, sper, mai spre finele anului. Eu însumi voi scrie o carte despre emergența totalitarismului blând în democrațiile liberale ale Occidentului, despre lecțiile practice de rezistență pe care noi americanii, dar și alții, le putem prelua de la disidenți anticomuniști precum dvs. Reflectând asupra experienței dvs. de la Middlebury, în contextul revoluției culturale care cutremură acum însăși temelia Occidentului, care ați zice că sunt principalele lecții pe care cei ca dvs. ni le pot transmite, pornind de la experiența dvs. sub totalitarismul dur?

Totul începe cu depășirea temerilor. Acum desigur, temerile sub un totalitarism dur sunt de alt tip decât acelea ale despotismului blând din democrația liberală, dar frica este tot frică. „Nu vă fie frică”: acesta era mesajul lui Ioan Paul II la debutul pontificatului său, reluat în predici din tot restul vieții sale. De cum ne scuturăm frica, lucrurile se simplifică. Gândim cu mai multă claritate, lucru care se impune dacă vrem să descriem coerent lumea înconjurătoare, și viețile noastre în interiorul ei. În plus, ne simțim mai bine, nu în sensul superficial, psihologic, al unor emoții pozitive, ci în cel mai adânc, prin care ne atingem echilibrul interior stabil, rezistent la șocuri exterioare. Însă descoperirea cea mai revelatoare este aceea că, în absența fricii, nu doar că ne dispar multe din probleme, ci noi înșine devenim o problemă serioasă pentru gardienii sistemului totalitar, pentru toți acei politruci, pentru brutele ideologice, pentru birocrații cei lași. De cum a încetat să ne fie frică de ei, vedem că lor începe să le fie frică de noi. Și prin aceasta căpătăm o neprețuită recompensă.

Traducere si adaptare: reactionarii.home.blog după theamericanconservative.com

Foto: wprost.pl

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.