Umanismul secular este practic o religie organizată, cu avantajul suplimentar că nu are parte de handicapurile impuse de religiile recunoscute, după cum a remarcat James Hitchcock.

La un moment dat era plauzibil să spui că acest umanism reprezenta bunul simț, la care se adăuga puțină știință și istorie: rațiunea însăși vorbea, odată ce fusese epurată de superstiție și dogmă.

Era lumina de la capătul tunelului ce încheia epoca creștină, când omul se întorcea la raționalitatea solară a anticilor, o stare potențată de metoda științifică modernă. Această viziune este exprimată în chiar numele date epocilor istorice: Evul Mediu, Renaștere, Iluminism.

Specialiștii în aceste domenii au descoperit de mult că astfel de termeni se potrivesc, în cel mai bun caz, cu greu. O nouă istoriografie, ilustrată de opera lui Eric Voegelin, a sugerat o schemă radical nouă, în care umanismul este nu doar un secularism, ci un crez pozitiv, o ideologie alimentată de erezia creștină a gnosticismului, și chiar identificabilă în erezia din secolul al XII-lea, a lui Ioachim de Fiore.

Ioachim a prezis venirea unei „Epoci a Spiritului”, în care omul va depăși nevoia de autoritate creștină și ecleziastică și va dobândi o perfecțiune autonomă. Deși umanismul modern adoptă accente mundane, structura sa rămâne aceeași cu a vechii erezii, așa încât nu este deloc de mirare că umanismul secular își găsește aliați tocmai în mijlocul bisericii din care erezia a debutat de la bun început.

De aici derivă fenomenul umanismului creștin, care cooperează cu brandul secular la suprafață, în a impune regimuri utopice. Superficialitatea diferențelor este evidentă în aceea că pozițiile lor de dinainte rareori inhibă această cooperare.

În „Christian Humanism”, Thomas Molnar descrie forma și istoria acestei ideologii. El ne reamintește cu înțelepciune că mulți dintre cei din vechime erau ofensați de creștinism tocmai din cauza „umanismului” Întrupării: ce rușine ca un zeu să devină muritor!

Era ca și cum s-ar fi transformat într-o căpățână de salată. Dată fiind această derogare de la transcendența divină, era inevitabil ca excesul umanist să devină o tentație permanentă pentru creștini.

Molnar descoperă semne ale acestei tentații nu doar la Ioachim, dar și în figuri mai cunoscute precum Nicholas de Cusa, William de Ockham și Pico della Mirandola.

Contrar mitologiei moderne, optimismul Renașterii cu privire la potențialul uman nu reprezenta o întoarcere la păgânism, al cărui fatalism (cf. Homer, Eschil, Virgiliu, Seneca) oferea puțină bază pentru credința în perfecțiunea umană și în progresul general.

Omul antic se vedea prins într-o ordine naturală. Pico vedea omul ca pe „făuritorul propriului destin” sau, după cum se exprimă Molnar, „indeterminare pură”: o expresie care îl pune pe Pico mai aproape de Sartre decât de Sofocole.

Umanismul creștin abundă în astfel de legături stranii. Printre altele, reprezintă o excelentă genealogie lapidară a nihilismului conceput ca speranță. Nimicul lui Sartre nu a apărut din neant. Când definește omul ca dorință de a fi Dumnezeu, el este într-un anume sens profund tradițional.

Doctrina Întrupării, paradoxal, Îl face prezent pe Dumnezeul transcendent. Paradoxul este impenetrabil intelectual, iar din punct de vedere psihologic greu de receptat. Calea cea ușoară este de a căuta să „abolești această dualitate și să te orientezi, cu hotărâre, spre sarcinile pe care existența pământească le prescrie.”

Cu toate acestea, ideea divinității, odată cunoscută, este mai greu de alungat. Devine asimilată umanității în întregime. Omul devine Dumnezeu, într-o inversare a Întrupării. Când această concepție a omului devine colectivă, întreaga umanitate devine locul divinității.

Omul este măsura tuturor lucrurilor, dar acest „om” îi cuprinde și pe oamenii nenăscuți. Din moment ce este evident pentru ideologi că acești oameni care există acum sunt departe de perfecțiune, omul divinizat trebuie să fie ceva ce încă nu s-a realizat, un „om nou”, omul care va fi (cel puțin așa cum ne spune ideologia că va fi).

Astfel, umanismul alimentează politica utopică. Odată ce a abandonat veșnicia, își pierde interesul (și chiar disprețuiește) criteriile tradiționale de păcat și virtute; comportamentul personal reprezintă o problemă doar câtă vreme are un impact asupra destinului colectiv al omului. (Deci, gata cu fecioria.)

Acțiunea cu adevărat importantă are loc la nivelul statului. Aceia care cred că ceea ce s-a întâmplat cu statul american poate primi numele de „secularizare”, cum a fost cazul în problema avortului, nu au remarcat felul în care umanismul secular (sprijinit de cel creștin) a încercat în mod agresiv să îngrădească valorile tradiționale.

Molnar, profund și incisiv ca de obicei, identifică proiectul teologiei umaniste creștine ca fiind „ asimilarea completă a Bisericii de către Lume”. Dar acea lume este lumea viitorului, așa cum și-o imaginează umanismul însăși.

Și dacă este să fim „deschiși” față de viitor, după cum ne spune Rahnerii și Kungii, cum atunci, se întreabă Molnar, pot spune ei dinainte cum va arăta viitorul? Dacă deja știu natura viitorului, atunci nu prea mai este nevoie ca ei să aștepte și să vadă.

Secretul umanismului se arată a fi nu deschiderea față de viitor, cât închiderea față de trecut și, drept urmare, față de permanența încastrată în trecut. Este într-adevăr o filosofie a revoltei și a respingerii, idealismul fiind un pretext pentru a demola prezentul. Iar cel mai grav păcat al său îl reprezintă lipsa de recunoștință.

Autor: Joseph Sobran

Traducere si adaptare: contramundum.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.