Nu sunt, am tot spus, obsedat de ”pe vremea mea…” Fiecare epocă trebuie judecată obiectiv, cu bunele și mai puțin bunele ei. Fiecare vârstă a omului înseamnă altceva, îți pune în față alte încercări, alte probleme, cărora trebuie să le găsești alte soluții.

Generația mea a avut privilegiul de a trăi în cei mai buni ani ai României secolului trecut. Acces la educație, la sănătate, la un loc de muncă plătit decent, la o locuință modernă. Nu era abundența Occidentului, dar era o viață demnă.

Hai s-o luăm și așa: ce șanse aș fi avut eu, fiul unui vânzător ambulant de ziare, dacă România nu făcea schimbarea de regim din 1947? Ce șanse avea taică-meu, bolnav de TBC? Și ca mine sunt milioane de români. Nu, nu pot spune că nu știu care a fost prețul schimbării.

Știu, pentru că viața a făcut să mă pot informa. Întrebarea este dacă sacrificiul celor din anii stalinismului a fost prețul plătit pentru emanciparea unei națiuni și modernizarea unei țări, sau a fost doar un act de cruzime al unor dictatori de doi bani? Judecăm după rezultate, nu după umori!

E de discutat și dacă sacrificiul era inevitabil. Eu, după cele pe care le știu acum, spun că da. Doar că sacrificiile au fost mai degrabă o răfuială, în jocuri de putere, ca și acum.

Pentru că nimeni, la vârful statului, nu și-a lăsat, atunci ca și acum, un loc de bună-ziua. Când ți-ai trimis adversarii în lagăr, sau la moarte, la ce te aștepți, când ăia vin la putere?

Sunt ferm convins că România poate avea din nou un moment de prosperitate generalizată, ca în anii 1960-1980. Rămâne ca pentru asta să redevenim o națiune. Și mă tem că nu văd cum o putem face…

Sursa: Pagina facebook – Constantin Gheorghe

Foto: ceccarbusinessmagazine.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.