„În România nu se poate face nimic, pentru că, în România, sunt prea mulţi deştepţi“

Poate este o ruptură între cei care creează viziuni. Guvernul lucrează, vede ce trebuie să facă în paşii următori, iar cercetătorul vede peste 20 de ani… Cei doi specialişti nu ajung să se înţeleagă. Aceasta este o situaţie generală. Mai există şi alta?

Acesta ar fi cazul fericit. Dacă vezi din aproape în aproape, vezi ceva, sigur că poţi să nu vezi unde este calea cea bună, dar măcar nu cazi în gropi. Nenorocirea cea mare este nu numai că Guvernul ar avea o criză de viziune; guvernările de până acum au vădit o insensibilitate marcată şi cronicizată faţă de anumite chestiuni, care vizează starea reală a societăţii. Nu este vorba de un aspect sau de altul…

Dar asta nu s-a întâmplat şi în perioada interbelică?

Ba s-a întâmplat… Cu excepţia că, în perioada interbelică, şcoala sociologică de la Bucureşti a lui Gusti a încercat să dea un răspuns la acea perioadă de criză…

Cărţile lui Gusti stăteau într-o parte şi aparatul de legi în altă parte.

Numai că Gusti a ajuns şi la guvernare. În clipa în care a ajuns la guvernare, a aplicat legea serviciului social. E adevărat, aceasta a funcţionat o perioadă limitată, fiindcă a intervenit războiul, a fost conjunctura respectivă şi, după aceea, instaurarea comunismului, care n-a avut nevoie de această lege, după modelul Gusti, şi nici de şcoala Gusti.

Nu este şi o problemă a omului de ştiinţă, care e un fel de mandarin în formulă comunistă? Este un om care gândeşte, problematizează, dar îi este frică de acţiune…

Aveţi parţial dreptate. Problema gravă este că există o criză a vieţii intelectuale, a intelectualului român… Este o criză de asumare… Intelectualul român are forme diverse de evaziune. Una dintre evaziunile tipice ale intelectualului român se referă la inteligenţa abstractă.

El bovarizează… Discută foarte multe, dar discută prost, fiindcă nu discută aplicat. El nu are dosarul problemelor. De aceea, eu cred că, în clipa de faţă, avem nevoie nu de deştepţi, ci de specialişti în domeniu, care ştiu să lucreze cu modestie şi cu smerenie.

Îmi spunea un fost consul al României în Japonia, că l-a trimis pe unul dintre laureaţii Premiului Nobel în economie în România, cu rugămintea de a-i spune ce şanse are România în contextul schimbărilor din ’90. Japonezul s-a întors foarte rapid din România şi i-a răspuns consulului nostru că în România nu se poate face nimic.

Şi el l-a întrebat mirat: „De ce, domnule profesor?“. Pentru că în România sunt prea mulţi deştepţi. Fiecare se pricepe la orice. În Japonia, dacă cineva are ceva de făcut, primul lucru este să afle cum ar putea să rezolve chestiunea. În România, dacă cineva are ceva de făcut, deja ştie înainte de a trece la rezolvare.

Toţi consideră că sunt deştepţi, toţi sunt buni. Fiecare îţi spune ce medicamente poţi lua dacă ai probleme. România are nevoie de oameni aplicaţi, cu cercetări.

„În redresarea spirituală şi în credinţă văd adevărata şansă majoră a societăţii româneşti“

Ce s-a întâmplat, în ansamblu, cu credinţa? Ştim că intelectualitatea întotdeauna înnebuneşte puţin câte puţin…

Atunci când discutăm despre chestiunile Bisericii, trebuie să luăm în considerare ceea ce este de fapt Biserica. Nu vorbesc despre Biserica invizibilă, cea care lucrează prin lucrarea Duhului Sfânt, Biserica nevăzută a lucrării proniei lui Dumnezeu în lume, care nu e la latitudinea noastră.

Vorbesc aici despre Biserică, în calitatea ei de instituţie, care însemnează suma de ritualuri specifice pe care le gestionează, între care botezul, cununia, ritualul de înmormântare. Aici Biserica a funcţionat fără întrerupere. Continuitatea liturgică a Bisericii ţine de lucrarea Duhului Sfânt şi de puterea proniatoare a puterii lui Dumnezeu în lume.

Nu există în România, nici la atei, persoane nebotezate. Nu există înmormântări fără preot. Nu există! Chiar şi în perioada comunistă! Desigur, existau şi în perioada comunistă persoane care uitau semnificaţia zilei de duminică, semnificaţia sărbătorilor religioase, care, şi atunci, şi astăzi, au deviat sărbătorile de la funcţia lor duhovnicească sau spirituală spre o funcţie de tip hedonist, adică consideră sărbătorile ca pe un interval de distracţie.

Biserica n-a încetat nici o clipă să fie o prezenţă vie în lume, inclusiv în societatea comunistă. Pe de altă parte, într-adevăr, s-au ivit şi există categorii, pături întregi ale populaţiei care s-au dezbisericit. Au ieşit din Biserică.

Care ar fi acestea?

Din toate straturile… Dovadă că mai tot timpul erau biserici goale… La sărbătorile mari, bisericile erau pline, dar, în rest, obişnuitul drum de duminică al ţăranului român la biserică era uitat. Spun, însă, că nici nu poate fi vorba că Biserica s-ar fi transformat într-un cămin cultural.

Mai degrabă, lucrul acesta s-a întâmplat în Occident. Nici acum, în Occident, nu s-a ieşit din criza aceasta, în care Biserica este un loc cultural, o liturghie de după liturghie, în care oamenii se întâlnesc pentru un anume tip de socializare.

La noi, însă, este un reviriment al vieţii spirituale religioase, şi aici văd eu una dintre cele mai mari şanse ale Răsăritului şi ale societăţii româneşti în perspectivă. Căci eu, dacă mă uit după un răspuns sau după şanse în economie şi nu le văd, în organizarea societăţii nu le văd, dacă le caut, chiar în familie, nu le văd… Le văd, însă, în Biserică. Aici le văd. În redresarea spirituală şi în credinţă văd adevărata şansă majoră a societăţii româneşti.

Cu familia ce s-a întâmplat?

Este o criză morală… Şi ea persistă atâta vreme cât mama nu-şi asumă funcţiile maternităţii, atâta vreme cât nu-şi protejează pruncul din pântece şi-l livrează morţii, căci, vai!, îşi transformă pântecele din loc al germinaţiei în mormânt pentru prunc. Unde mai este figura Rahilei, care striga de durere şi refuza să se lase mângâiată fiindcă copiii săi nu mai erau?

Ce puteţi spune despre faptul că, totuşi, România are cele mai multe avorturi din lume?

Fenomenul derivă, cum spuneam, din criza vieţii de familie. Una dintre expresiile crizei majore din România este criza familiei. E criza mamei, mai exact…

Vorbiţi de femeia în social sau ca prezenţă vie în viaţă?

Vorbesc despre timiditatea aşezării mamei acolo unde este demnitatea cea mai ridicată.

Pentru că, atâta vreme cât mama a fost coborâtă din demnităţile sacrale ale maternităţii, s-a degradat şi conceptul social de mamă. Populaţia românească nu a fost, sub nici o formă, protejată de influxurile concepţiilor pro-aborţioniste, de ideile legate de liberalizarea şi de libertinajul sexual, care a fost o veritabilă deflagraţie după 1990 – uitaţi-vă la programele TV, ce pornografie se propagă acolo, în plină zi.

Ce credeţi despre femeile care îşi abandonează copilul?

În America, în clipa de faţă, 50% dintre familii sunt monoparentale. Popoarele au metehne, ca peste tot, nu este o chestiune strict românească. Amintesc aici ideea părintelui Serafim Rose, referitoare la triumful nihilismului la scară planetară. Aceasta se vede foarte răspicat şi în viaţa de familie.

Cauza principală a crizei din familia românească este bărbatul, care nu are curajul să-şi asume familia, nu-şi asumă viaţa de familie. Este o degradare a masculinităţii în lume. Bărbatul adevărat este cel care are puterea fidelităţii, a angajamentului total faţă de femeia lui, pe care i-a dăruit-o Dumnezeu. Acela este bărbatul adevărat. Nomadul sexual nu are bărbăţie, este un derbedeu. De aici vin problemele şi criza.

Autor: Constantin Iftime

Sursa: ziarullumina.ro

Foto: ziaristionline.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.